Wendy „Badass” Davis

wendyNu știu câți dintre cei care poate vor citi asta sunt familiarizați cu ce s-a întâmplat în Texas cu doar o zi în urmă. Știu că e ceva ce s-a întâmplat de cealaltă parte a globului, fără vreo consecință directă asupra mea, dar mai știu și că e un subiect care mă interesează și care m-ar interesa și de ar fi să fi fost dezbătut oriunde altundeva, pentru simplul motiv că vizează niște drepturi fundamentale și, implicit, și violarea acestora.

Cu doar o zi în urmă, senatorul Wendy Davis a făcut ceea ce poate fi numit pe engleză „filibuster” – un fel de discuție parlamentară prelungită. Scopul ei a fost de a opri aprobarea unei legi care ar fi închis aproape toate clinicile din stat apte să execute avorturi, lege ce ar fi fost mai mult ca sigur aprobată de parlamentarii în preponderență bărbați. Neputând accepta atacul la drepturile femeii, senatorul Davis s-a pornit, înarmată cu niște teniși roz, multă voință și poveștile a sute de cetățeni, într-un interminabil monolog. Conform legii, ea ar fi trebuit să vorbească timp de treisprezece ore fără oprire despre subiectul în cauză, până ce perioada alocată votării legii s-ar fi terminat. Fără apă. Fără mâncare. Fără pauză de mers la baie. Fără a avea voie să se așeze sau măcar să se sprijine de pupitru. Când a îndrăznit, după mai bine de opt ore de stat în picioare, să își pună o proteză pentru spate, a fost numaidecât sancționată, acest lucru fiindu-i interzis. Așa că a continuat să respecte cu strictețe regulile unei proceduri inumane, deși nici măcar nu conțineau… pronume feminine. Nu a reușit să își ducă până la final pledoaria, fiind oprită când mai avea doar două ore, pe motiv că a avut două abateri de la subiect. Asta dacă o mențiune la o lege anterioară asemănătoare poate fi numită abatere. Din fericire însă, legea a sfârșit prin a nu fi aprobată, dovadă a faptului că glasurile lui Wendy si sutelor, dacă nu miilor de susținători din toată lumea, au fost într-un final auzite.

E greu de cuprins în cuvinte cât de uimitor mi se pare gestul femeii acesteia, care a reușit în ciuda criticilor, a oboselii sau a neîncetatelor întreruperi, să susțină punctul de vedere al atâtor locuitori ai statului Texas, să stea dreaptă și neclintită și să lupte pentru ceva în care crede. Avem nevoie de astfel de gesturi. Cred cu tărie că avem nevoie de astfel de inițiative, pentru că s-a ajuns în punctul în care cele mai de bază drepturi ale omului sunt supuse la vot. Cine sunt cei care le votează? Cu preponderență persoane cisgen, heterosexuale, albe, de sex masculin, aparținând unei clase sociale privilegiate. Nu mai e vorba doar de o minoritate care ajunge să decidă în privința drepturilor majorității, ci e vorba de o minoritate care decide asupra drepturilor unui grup de oameni care nu îi include. E vorba de un grup de bărbați privilegiați care decid prin lege ce ar trebui să facă femeile cu propriul lor trup. Și numim asta normalitate?

M-am săturat până peste cap de ignoranții care proclamă sus și tare că nu avem nevoie de feminism, că nu e decât o mișcare a unor femei frustrate de dezamăgirile vieții și de eșecurile lor în dragoste. M-am săturat de oameni care transformă termenul în ceva greșit, în ceva extrem și de evitat, când în realitate nu face altceva decât să susțină egalitatea. Când de fapt e o mișcare ce vrea să oprească discriminarea între sexe, ce este susținută de femei și de bărbați deopotrivă. Și când altcândva să realizezi câtă nevoie e de feminism, decât atunci când constați că o femeie a trebuit să stea în picioare și să vorbească fără oprire timp de unsprezece ore pentru a opri un grup de bărbați să îngrădească drepturile femeilor asupra propriului corp? Întreaga situație ar trebui să fie considerată de-a dreptul absurdă. Dar nu, suntem în anul 2013 și încă se supun la vot asemenea aspecte ale vieții private.

Se ajunge apoi la eternul argument care aduce în discuție viața fetusului și o pune cu îndrăzneală mai presus de viața celei care îl poartă timp de nouă luni. Se ajunge la a o reduce pe femeie la statutul de obiect, de recipient, de purtător al unei posibile viitoare vieți, fără a avea nici un drept de a-și spune cuvântul în întreaga situație. „Avortul nu e decât o posibilitate pentru tineri ahtiați după sex să scape de responsabilități.” „Nu poți să spui pur și simplu că nu ești pregătită și să nu îți duci la capăt sarcina în spiritul de martir pe care ni se bazează întreaga credință.” „Nu poți să alegi pur și simplu varianta ușoară.” Pentru că decizia asta majoră, decizia asta care îi poate marca cuiva viața ajunge să fie numită „varianta ușoară”. În această logică perversă, avortul înseamnă o fugă egoistă de responsabilități. Așa să fie?

Există femei care își doresc un copil din tot sufletul dar care, din motive medicale, nu reușesc să ducă sarcina la capăt. Există femei în cazul cărora împlinirea celor nouă luni ar însemna moarte inevitabilă, ar însemna un pericol uriaș. Există femei al căror trup se va dovedi a fi prea fragil, neadecvat, incapabil să ducă o sarcină, sarcină care nu va face decât să le pună în pericol sănătatea și chiar viața. Există femei, fetițe chiar, care sunt victimele violurilor zilnic, multe dintre ele rămânând însărcinate. Există femei bețive, dependente de droguri sau care suferă de boli mintale, femei complet iresponsabile, femei inapte de a crește un copil, femei în incapacitatea de a îi oferi pruncului un mediu familial cât de cât decent. Există femei rămase singure, atunci când tatăl presupusului copil le-a părăsit, care nu au posibilitatea să crească un copil singure. Există femei, eleve, studente, care trăiesc în garsoniere minuscule, care fac economii și speră să reușească să se întrețină cu sau fără ajutorul unui posibil partener. Există copile care nu se pot îngriji pe ele însele; de îngrijirea unei alte ființe umane nici că poate fi vorba. Există femei care nu își doresc și nu își vor dori niciodată un copil, femei în calea cărora odrasla impusă nu ar fi decât un impediment, femei care ar ajunge să urască acel copil nevinovat, din simplul fapt că există. Există femei care nu sunt pregătite. Și acest lucru ar trebui să fie în ordine. Pentru că este vorba de corpul lor, de decizia lor, de complexele împrejurări care le vor împinge spre aceasta și de responsabilitatea pe care și-o vor asuma după aceasta.

Ar trebui să fie decizia fiecăruia ce face cu propriul său trup. Ești femeie și te opui avortului? Este părerea ta proprie și personală: în definitiv, nu te obligă nimeni să treci prin această procedură. Ești bărbat și nu ești de acord cu avortul? Felicitări, nu e ca și cum vei putea avea unul vreodată. Dar părerea ta personală nu ar trebui să aibă puterea de a decide pentru acele persoane care se întâmplă să nu ți-o împărtășească. Wendy Davis s-a opus acestei nedreptăți și a îndrăznit. A vrut să își facă glasul auzit într-o chestiune care o privea în mod direct ca femeie locuitoare a statului Texas și a reușit, iar pentru asta am toată admirația. Și sper, în zadar probabil, ca în viitorul apropiat să nu mai fie necesar ca cineva să vorbească încontinuu timp de unsprezece ore pentru a apăra niște drepturi ale omului ce nu ar trebui să aibă nevoie de apărare în primul rând.

Umbre pe pânză

 Notă: E un proiect mai vechi. Început mai demult, mai bine spus, dar care mi-a rămas în minte încă de atunci și care m-a chinuit de fiecare dată când îmi venea inspirația și realizam că îmi lipsește timpul. Mi-am propus să îl continui vara asta, așa că postez aici începutul și, în săptămânile ce vor urma, alte fragmente… cine știe, poate așa mă voi motiva măcar.

painter_by_theprodiqyMi-am aşezat trupul pe scaunul ros de trecerea anilor din faţa-mi şi l-am privit gânditoare. L-am studiat cu ochii artistului ce-şi priveşte opera într-un final când, trudit şi stors de vlaga-i creatoare, lasă jos din mâinile sale tremurânde pensula, dalta, stiloul, şi-şi înalţă privirea cu mândrie spre rodul muncii sale. Mândrie? Chipul mi se schimonoseşte a dezgust. Eu am făcut asta?

Făptura de pe scaun pare încremenită, asemenea unei crăiese a gheţii, ce a încetat să mai sufle atunci când ninsoarea s-a oprit a mai mângâia moartea, oferindu-i răgazul la care parcă nu râvnise niciodată. Pielea ei palidă şi rece îi dă un aspect bolnăvicios, iar părul ei odată atât de strălucitor i se odihneşte acum pe umerii goi, căci a rămas fără vlaga sau culoarea-i de odinioară. Doar ochii par să îi mai păstreze o urmă din lumina a ceea ce a fost, zbătându-se parcă în zadar să consfinţească acea fărâmă efemeră în eternitate. Priveşte în gol, dincolo de mine, dincolo de el, dincolo de zidurile încăperii si gratiile sufletului ei. Dacă nu aş cunoaşte-o mai bine ca oricine, aş zice că statura-i dreaptă şi hotărâtă nu poate înfăţişa decât o minte clară, care îşi are ferm conturata într-ânsa dorinţa cea mai arzătoare şi care se luptă astfel clipă de clipă pentru a ajunge cât mai departe în drumul spre împlinirea acesteia. Dacă nu aş cunoaşte-o atât de bine, m-aş lăsa şi eu amăgită de înşelătoarele aparenţe, la fel ca toţi ceilalţi. Daca nu aş cunoaşte-o… dar o fac. Şi ştiu astfel că visurile ei s-au stins de mult, că ochii îi privesc încă răzleţi în trecut şi, nevrând a-şi accepta soarta, încă ţintesc spre un ideal pierdut.

Pentru o clipă îmi doresc să o pot îmbrăţişa. Îmi doresc să o strâng la piept şi să îi şoptesc că totul va fi bine, chiar dacă eu însămi nu cred în acele cuvinte fragile. Apoi, realizez că nu pot, căci aş dispărea în momentul în care aş atinge-o şi s-ar împrăştia şi ultima fărâmă de speranţă de care s-a agăţat fata. Nu mă pot apropia de ea şi să evit contopirea noastră în întregul fatal care mi-a fost cuşcă. Nu mă pot întoarce acolo, nu eu, nu acum, când am reuşit să mă eliberez în sfârşit. Aşa că, împinsă de frica lanţurilor şi îmbătată de iluzia libertăţii, îmi transform compasiunea în dispreţ şi mila în răutate. Sunt acel artist, care îi întoarce spatele creaţiei. Sunt acel artist, care în furioasa-i pasiune îşi pierde din minte scopul şi luptă orbeşte, împingându-şi fără a realiza opera spre pierzanie. Am distrus-o, iar acum stau şi privesc ruinele. Şi vreau să fug de ele, sperând ca măcar eu să pot scăpa de monstrul ce l-am creat.

Poate dacă ar ştii că îmi doresc să plec, ar râde. Mi-ar spune că e imposibil, căci noi suntem una şi aceeaşi. Şi poate aş crede-o pentru o clipă, dar apoi m-aş lovi cu privirea de oglinda aceea veche pe care a aşezat-o el într-un colţ al încăperii de curând, în speranţa că anii ce i-au încrustat în ramă i-ar putea reda fetei frumuseţea. M-aş vedea în faţa ei şi atunci mi-aş striga consternată: Cum pot eu semăna cu una ca ea? Obrajii mei sunt încă roşii, iar buclele aurii încă îmi încadrează chipul oval. Buzele pline, puternic pigmentate par să jignească prin vulgar ochii mici, migdalaţi şi totuşi zâmbetul lor le mângâie sclipirea acestora din urmă. Zâmbetul, da, ea a uitat să zâmbească… A uitat multe lucruri. A ajuns în punctul în care a trebuit a se întreba ce e real şi ce nu, în care amintirile i-au devenit difuze, metamorfozându-se în năluci.

Şi totul pentru ce? Pentru viitor: pentru un scop atât de înalt şi de îndepărtat, încât l-a rătăcit până într-un final. A vrut să ajungă departe, însă de fiecare dată când îşi atingea ţelul, acesta devenea prea puţin, marile dorinţe de până atunci fiind considerate brusc insignifiante. A luptat cu toata fiinţa pentru a-şi găsi drumul şi a pierdut. S-a pierdut pe sine.

O briză uşoară de vânt intră în încăpere prin fereastra întredeschisă, împrăştiind câteva coli de hârtie ce stăteau neglijate pe un birou modest. Din spatele şevaletului, bărbatul o priveşte tăcut, cu nişte ochi blânzi, vrând parcă să-i cuprindă trupul pentru totdeauna, fără măcar a o atinge.

– Ţi-am spus să te opreşti, îi şopteşte liniştit, trasând cu gri conturul delicat al bluzei mele.

– Să mă opresc?

– Da, din fuga ta. Ar fi trebuit să te opreşti, sa priveşti puţin în jur.

Mă uit spre carcasa goală a celei ce eram odată iar inima mi se strânge cu regret. Poate dacă m-aş fi oprit atunci, aş mai fi putut salva ceva de la iminenta distrugere. Poate că aş mai fi rămas măcar cu speranţa reîntregirii noastre şi nu aş fi pus-o în mâinile lui, în mâinile unul biet necunoscut mânat şi el de propriu-i vis. Poate totul ar fi fost altfel.

– Ia-ţi privirea de pe mine, îi spune atunci fata cu un glas subţire şi firav. Nu pe mine mă vrei. Tu vrei să cuprinzi totul, din mine nu a mai rămas nimic. Pictează lumea. Pictează stelele. Orice…

Apoi tace ostenită, ca şi cum efortul de a fi grăit acele cuvinte a epuizat-o peste puterile ei deja secate. Tace, iar pe obrazul ei slab şi palid se prelinge o lacrima fierbinte, ce-i alunecă în palmele împreunate. E vremea primăverii, iar crăiasa gheţii ştie asta.

[Sursă fotografie *click*]

 

Fragmente de suflet

Nu din sufletul meu, ci dintr-un suflet oarecare, mai mult sau mai puțin asemănător nouă. Citatele sunt din romanul lui Jeanette Winterson, „Why be happy when you could be normal?”.

„Adoption is outside. You act out what it feels like to be the one who doesn’t belong. And you act it out by trying to do to others what has been done to you. It is impossible to believe that anyone loves you for yourself.”

„When we write we offer the silence as much as the story. Words are the part of silence that can be spoken.”

„What I want does exist if I dare to find it…”

„What you are pursuing is meaning – a meaningful life. There’s the hap – the fate, the draw that is yours, and it isn’t fixed, but changing the course of the stream, or dealing new cards, whatever metaphor you want to use – that’s going to take a lot of energy. There are times when it will go so wrong that you will barely be alive, and times when you realise that being barely alive, on your own terms, is better than living a bloated half-life on someone else’s terms.

„She believed in miracles even though she never got one.”

„Why is the measure of love loss?”

„The trouble with a book is that you never know what’s in it until it’s too late.”

„Whatever is on the outside can be taken away at any time. Only what is inside you is safe.”

 „Sometimes you have to live in precarious and temporary places. Unsuitable places. Wrong places. Sometimes the safe place won’t help you. Why did I leave home when I was sixteen? It was one of those important choices that will change the rest of your life. When i look back it feels like I was at the borders of common sense, and the sensible thing to do would have been to keep quiet, keep going, learn to lie better and leave later. I have noticed that doing the sensible thing is only a good idea when the decision is quite small. For the life-changing things, you must risk it. And here is the shock – when you risk it, when you do the right thing, when you arrive at the borders of common sense and cross into unknown territory, leaving behind you all the familiar smells and lights, then you do not experience great joy and huge energy. You are unhappy. Things get worse. It is a time of mourning. Loss. Fear. We bullet ourselves through with questions. And we feel shot and wounded. And then all the cowards come out and say, „See, I told you so.” In fact, they told you nothing.”

„I would do whatever they wanted but only on the outside. On the inside I would build another self – one that they couldn’t see.”

„’Jeanette, will you tell me why?’

‚What why?’

‚You know what why…’

But I don’t know what why… what i am… why I don’t please her. What she wants. Why I am not what she wants. What i want or why. But there is something I know:

‚When I am with her I am happy. Just happy.’

She nodded. She seemed to understand and I thought, really, for that second, that she would change her mind, that we would talk, that we would be on the same side of the glass wall. I waited.

She said, ‚Why be happy when you could be normal?’”

 

„I thought, ‚If I can’t stay where I am, and I can’t, then I will put all that I can into the going.’ I began to realise that I had company. Writers are often exiles, outsiders, runaways and castaways. These writers were my friends. Every book was a message in a bottle. Open it.”

„Gertrude drives on. She says ‘Right or wrong, this is the road and we are on it.’”

„When a woman alone is no longer of any interest to the opposite sex, she is only visible when she has some purpose.”

„We bury things so deep we no longer remember there was anything to bury. Our bodies remember. Our neurotic states remember. But we don’t.”

„Listen, we are human beings. Listen, we are inclined to love. Love is there, but we need to be taught how. We want to stand upright, we want to walk, but someone needs to hold our hand and balance us a bit, and guide us a bit, and scoop us up when we fall. Listen, we fall. Love is there but we have to learn it – and its shapes and its possibilities. I taught myself to stand on my own two feet, but I could not teach myself how to love. We have a capacity for language. We have a capacity for love. We need other people to release those capacities. In my work I found a way to talk about love – and that was real. I had not found a way to love. That was changing.”

„People’s lives are less important than procedure…”

„The things I regret in life are not errors of judgement but failures of feeling.”

„What stands before me now like a stranger I think I recognise, is love. The return, or rather the returning, named the ‘lost loss’. I could not smash the ice that separated me from myself, I could only let it melt, and that meant losing all firm foothold, all sense of ground. It meant a chaotic merging with what felt like utter craziness.”

[Recenzia cărții aici *click*]

„Bun venit”

Bun venit în țara noastră.

Unde orice încercare de a ieși din tiparele bine stabilite va fi aspru judecată. Unde se promovează omogenitatea. Unde incultura e motiv de mândrie, iar a citi de plăcere e ceva odios. Unde scopul femeii în viață este de a se căsători și a turna copii. Unde contează mai presus de toate mărimea decolteului și cantitatea pe care acesta o deține. Unde fiecare este interesat de toate viețile din jurul său, mai puțin de a sa. Unde religia e literă de lege, dar credința e uitată pe undeva după un bloc. Unde discriminarea e justificată de simple preferințe. Unde trebuie să ai grijă, mai presus de toate, de aparența atât de atent construită. Unde orice ai purta, orice ai spune, orice ai face, nu va fi mereu bine.

Bun venit în țara noastră. Suntem în secolul 21.

 Stătea scris parcă pe o tăbliță de la ieșirea din oraș, dar au furat-o.

Despre moralitate

Discrimination_of_Blackberries_by_DrownedFeather„ – Pentru ce am detesta un nepalez?

La această întrebare demnă de Montesquieu, am dat un răspuns năucitor:

– Pentru că e singura țară din lume care nu are un drapel dreptunghiular.

O tăcere de scandal lovi adunarea.

– E adevărat? a întrebat un glas deja răgușit.

M-am lansat într-o descriere a drapelului nepalez, o combinație de triunghiuri, un diabolo tăiat în două pe lungime. Nepalezii fură declarați inamici pe loc.

–  Ah, ticăloșii!

–  O să le arătăm noi nepalezilor ăstora, o să-i învățăm noi minte să nu aibă un drapel dreptunghiular, ca toată lumea!

– Cine se cred și nepalezii ăștia? Ura se pornise.”

Amelie Nothomb – Sabotaj din iubire

 

Suntem cu toții morali. Predicăm despre bunătate și înțelegere, despre acceptarea aproapelui și drepturile oamenilor. Avem pretenții de integrare într-un context cultural complex, în uniuni și asociații internaționale, unde am sta umăr la umăr cu atâtea alte țări și nații mai mult sau mai puțin dezvoltate. Ne batem cu pumnii în piept de mândrie și urlăm „Noi merităm!”, apoi zâmbim superior și ne continuăm spectacolul. Nu purtăm culori stridente, nu cântăm cu veselie, nici nu suntem imaginea frivolă a unor tineri vizionari, cu visuri îndrăznețe și nevinovată naivitate. În costume perfect călcate, cu serviete întunecate în mâini sau genți de firmă atârnând de un umăr obosit, purtăm în noi trecerea anilor și imaginea înșelătoare a prezentului. Dăm lecții și privim cu mândrie rodul cuvintelor noastre înflorind strâmb. Oferim și ne așteptăm fireasca răsplată înapoi. Într-o societate complet omogenă, suntem cu toții morali.

Apoi însă, ceva se schimbă. Ceva se strecoară peste granița atât de atent construită în jurul a tot ceea ce era considerat normal. Totul se zguduie. Panică, incertitudine, teamă. Groaza îi cuprinde pe toți cei luați pe nepregătite. Înainte de a se deschide mințile, se descuie cămările cu amarmament. Inamicul e identificat, salva de avertizare nu se mai trage, civilii se grăbesc să își facă glasul auzit. Nu mai e loc de proteste pașnice, căci ei sunt cei majoritari. În definitiv, ce rost ar avea să își justifice poziția dacă și-o pot impune cu atâta ușurință? De ce ar mai întârzia iminentul rezultat cu discuții amicale dacă tot ei sunt cei care, inevitabil, îl decid?

Cu chipuri serioase, pline de demnitate, participanții la manifestație se justifică:

– Eu nu am nimic împotriva lor, atâta timp cât își văd de treaba lor în privat, în intimitatea casei lor. Nu mi se pare normal să se afișeze pe stradă, în locurile publice, să mearga prin parc, să îi poți recunoaște chiar și în stația de autobuz. Cine se cred?

Priviri aprobatoare, glasuri victorioase, cântece patriotice.

– Eu îi susțin pe toți, să facă ce vrea fiecare, libertatea este pentru toată lumea! Ce le trebuie însă să aibă aceleași drepturi ca mine, nu înțeleg.

O femeie din apropiere își ridică mândră pumnnul. E militantă pentru drepturile omului, spune ea.

– Lumea a ajuns să se ducă încetul cu încetul pe râpă dacă fiecare minoritate a ajuns să își ceară drepturile egale. Egali noștri? Cred că glumesc. E o jignire pentru întreg poporul nostru să fie pus pe aceeași treaptă cu asemenea… oameni.

Cineva flutură un steag ce are imprimată pe el imaginea unei icoane. Se scandează „Moarte lor!”.

– Noi am fost crescuți după principii ortodoxe, după principii morale, după principii corecte. Dumnezeu a spus să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți, în mod firesc el nu s-a referit la cei atât de diferiți de mine.

Demonstrația ia o cu totul altă anvergură, oamenii încep să se împrăștie pe străzi, să bată la porțile caselor, să cânte imnul național.

– Propaganda asta exhibiționistă ar trebui să înceteze. Țara noastră nu poate adopta legi care nu sunt în conformitate cu credința unora dintre noi.

Un grup se desprinde de masă și atacă un cerșetor ce urmărea siderat întreaga îmtâmplare. Li s-a părut doar că i-a privit cum nu se cuvine.

– Am niște principii morale de neegalat, m-am condus după ele întreaga mea viață. Ceea ce fac aceși oameni însă, este de neacceptat, îmi rănește însăși esența gândirii. Ar trebui anihilați numaidecât.

Înjurături, jigniri, cuvinte încărcate de ură și frustrare.

– Nu e normal. Pur și simplu nu e normal. Azi-mâine ne vor pune să acceptăm negrii în școlile noastre, să ne lăsăm copiii să se joace cu progeniturile protestanților. Așa de rău am ajuns? Aceasta este exemplul pe care vrem să îl dăm mai departe?

Pe măsură ce zgomotul mulțimii se stinge, oamenii lasă loc dezastrului cauzat, părăsindu-l ca pe ceva firesc, tratându-l ca pe ceva necesar. Glumind și amuzându-se de cele întâmplate, polițiștii își aprind tacticos o țigară.

– Trăim într-o țară democratică, unde se pune mare accent pe libertatea de exprimare. Dacă nu suntem liberi să-i denigrăm public și nu numai pe cei diferiți de noi, la ce mai rămân bune aceste drepturi?

În balta de sânge rămasă după masacru, copiii se joacă neștiutori. Privesc în jur cu ochi mari și curioși, căutând răspunsuri, neînțelegând ceea ce tocmai s-a întâmplat. Pe jos stau împrăștiați o mulțime de oameni ce par a fi adormiți, căci își țin cu toții privirea îndreptată spre pămân, pleoapele abia atingângu-se. Mâinile le sunt încă ușor întinse înainte, de parcă ar fi căzut până să apuce a oferi îmbrățișarea pentru care veniseră, înainte să apuce a spune măcar un cuvând. Un băiețel încearcă să prindă în mânuța sa fragedă degetele înțepenite ale unui eretic dar, văzându-l, mama sa îl trage numaidecât de lângă trupul cu glas pe veci înăbușit și îi șoptește mustrător la ureche.

– Nu ți-am zis, mamă, că nu e voie să te apropii de ei? Ce fac ei este greșit. Tu trebuie să asculți de mami, trebuie să asculți de doamne-doamne. Nu e voie să fim buni cu astfel de oameni, tu să ai mereu grijă – să fugi de ei, să îi urăști chiar.

Băiatul o ascultă cu atenție și încuviințează. A fost povățuit, în definitiv, de mic să-i fie teamă de nesupunere, să asculte totul căci de nu, va arde și îl va durea. Așa că tace și își urmează mama. Îi întinde mâna atunci când aceasta îi înmânează propriul briceag și îl păstrează cu grijă pentru momentul în care va trebui să îl folosească. Apoi se reîntoarce la joacă cu ceilalți copii, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, iar viața își urmează cursul normal.

[Sursă fotografie: *click*]

Reasons

girlSe cer metafore. Se cer cuvinte frumoase, apoi se cer adevăruri. Se cer însă doar unele adevăruri şi acelea doar într-un anume fel redate. Apoi se cere înţelegere şi se cere ascultare. Se cere inteligenţă dar se cere o necondiţionată supunere. Se cer stropi de rouă şi raze de soare pentru a-i transforma în parfum. Se cer mici victorii şi mari reuşite. Se cere precizie şi grijă, atenţie şi lipsă de cusur. Se cere înţelepciune şi voioşie. Se cere odihna şi rezultat. Se cere mândrie şi se cere lipsa ei. Apoi se cere tăcerea şi se condamnă prezenţa ei. Se cer glasuri liniştite şi răspunsuri temperate. Se cere echilibru şi se cere impulsivitate. Se cere energie şi o poftă nelipsită de viaţă. Apoi se cere cumpătare şi conştiinciozitate, concentrare şi cuminţenie.

Şi crezi că e îndeajuns. Te aşezi pe marginea patului la sfârşitul zilei şi îţi ţi inima ce-ţi pulsează în mâini, o admiri cu dragoste şi te cufunzi în roşeaţa-i molipsitoare şi ritmu-i stabil, liniştitor. Şi crezi că e îndeajuns.  Dar apoi se cere şi aceasta.

De azi înainte, le cer pe toate înapoi.

 

Cioburi ascuţite

dead_hearts_by_paralleldeviant-d31d3g6– Ce s-a întâmplat aici?

Nu e o voce plină de mustrare, nu are nici măcar vechea indignare ce se ivea de fiecare dată când descoperea ceva ce-i fusese tăinuit. Din ea reiese doar amărăciune şi o uşoară urmă de panică. Acel tip de panică asociat cu neputinţa, acea panică ce ţi se cuibăreşte sub pielea fină ca un parazit infect şi libidinos, nevrând a-ţi mai da drumul vreodată. Dacă ţipi, nu rezolvi nimic, căci nu faci decât să îl instigi, să îi satisfaci perversa plăcere de a te chinui. Dacă îţi păstrezi calmul, îşi va continua drumul prin tine, întărindu-ţi convingerea că, într-adevăr, nu mai e nimic de făcut.

Pe lângă ea trec figuri străvezii, cu privirea aţintită drept înainte şi o statură aparent hotărâtă, imposibil de încumetat. Îşi mijeşte ochii, iar privirea îi şovăie pe unele dintre chipurile încruntate care însă nu dau niciun semn cum că ar ştii că e şi ea acolo. Pentru o clipă i se pare că îi recunoaşte pe unii, anumite trăsături ies în evidenţă şi încearcă să-şi croiască drum prin negura apăsătoare a amintirilor ei, însă fără succes. În definitiv, nu sunt altceva decât umbre, umbre ce s-au desprins de cei care le-au dat iniţial viaţă, nu? S-au sunt mai mult decât atât? Ar da orice pentru un moment de certitudine.

– Nimic nou.

Răspunsul dorit vine cu întârziere, fără a-şi îndeplini scopul de antidot împotriva parazitului. Nu e decât o altă umbră aruncată asupra ei, o altă mare de necunoscut. Nimic nou? Nu implica asta involuntar existenţa unui „vechi”? Dar ea fusese azvârlită acolo fără nici cea mai mică urmă din acel „a fost”. „Va fi” îi fusese de asemenea interzis.

– Îi cunosc, nu-i aşa?

Mai face o încercare, gândindu-se la adâncimea unor ochi sau la ritmul monoton al unor paşi ce îi tăiaseră calea cu atât de puţin timp înainte.

– Fireşte. Nu îţi aminteşti? Sunt ei, de atunci.

De atunci. Cuvintele o lovesc ca un val în mijlocul pieptului, cuprinzând-o un impuls de a se ghemui chiar acolo, pe asfaltul rece. Amintirile încep să danseze prin ea, ca dezmorţite supă o iarnă grea şi necruţătoare. Sunt doar frânturi, ca paginile rupte ale unui album de fotografii, pătate de lacrimi şi stropi de cafea, de sânge sau cerneală, de timp sau indiferenţă. Îi e greu a-şi găsi locul în imaginile fragmentate ce se desfăşoară într-un ordonat haos pe negativul minţii ei. Îi e dificil până şi a-i regăsi pe cei pe care se presupune că i-ar cunoaşte: chipurile difuze ce o înconjoară, mina grăbită, aparenta inexpresivitate, toate par cioburi reci şi ascuţite a unei alte lumi.

– Nu înţeleg, se dă până la urmă bătută. Înainte nu era aşa. Iar cei pe care îi cunoşteam… nu erau decât nişte copii.

Se opreşte, un gând pe cât de efemer, pe atât de înfiorător jucându-se cu răutate în mintea-i.

– Chiar atât de mult timp a trecut? reuşeşte să îngăime.

– Fireşte. Nu îţi aminteşti?

Aerul stătut de iunie, strigătele vesele ale copiilor, jocul nevinovat de-a v-aţi ascunselea, stejarul de la ieşire din parc, propunerea îmbietoare, mâna cea caldă a străinului, încântarea ce îi sclipea în ochi, sentimentul de anticipare atunci când ceilalţi s-ar fi dat bătuţi iar ea ar fi câştigat jocul, vopseaua scorojită de pe maşina demodată, soarele strălucitor ce părea să învăluie totul, salcia de lângă lac după care era ascunsă prietena ei, cum îşi aşezase delicat degetul deasupra buzelor, făcându-i semn să nu scoată o vorbă, gândul că va urma o adevărată aventură, complicitatea, mândria de a nu fi văzută ca un simplu copil, curiozitatea la gândul a ce va urma să vadă, graba cu care l-a urmat, stratul de flori de lângă bordură.

Apoi o uşă trântită, nelinişte, nesiguranţă şi, într-un final, întuneric.

– Erau doar nişte copii.

– Aşa erai şi tu.

O durere ascuţită o săgeată.

– Nu înţeleg. A trecut atât de mult timp, de ce m-am reîntors? De ce a trebui să revin aici? De ce sunt cu toţii străvezii, de ce nu mă pot vedea? Dar eu, eu de ce nu îi pot vedea cu adevărat, aşa cum îi ştiam? E din cauza timpului?

Se opreşte, simţind cum o îneacă lacrimile, cum gustul lor sărat se întrepătrunde cu cel amar pe care îl simţise încă de când se trezise acolo.

– Te-am avertizat să nu te întorci, îi răspunde într-un final, însă decizia ta era de neschimbat odată ce te hotărâseşi să te încrezi în ea. Iar eu nu sunt altceva decât un sclav al voinţei tale, un mesager, un călăuzitor, o proiecţie a subconştientului tău. Te-am adus aici pentru că ai vrut să îi revezi.

– Da, pe ei. Pe ei! Pe ei de atunci. Voiam sa le revăd privirea plină de viaţă şi zâmbetul fugar, felul lor schimbători de a fi, ce îi făcea mereu să se certe când trebuiau sa aleagă jocuri, paşii lor lipsiţi de griji pe iarba proaspăt tăiată ce ne întâmpina cu mireasma ei în fiecare dimineaţă petrecută în parc. Voiam sa le revăd voioşia şi naivitatea, ochii ce sclipeau la vederea minunăţiilor ce îi înconjurau sau se măreau surprinşi atunci când ceva nou li se ivea în cale. Voiam să revăd uşurinţa cu care puteau trece peste orice, căci nu înţelegeau pe atunci nimic iar lucrurile rele nu erau altceva decât un ghem de aţe încurcate pe care îl puteau arunca oricând într-un colţ întunecat al camerei lor, doar mama avea să îl strângă oricum atunci când făcea curăţenie. Voiam să le revăd dezinvoltura şi inocenţa cu care au tăcut complice, uşurinţa cu care m-ar fi putut salva dar nu au făcut-o, încrederea în bunătatea din jur, în mine, în necunoscuţi, în tot.

Vocea râde pe înfundate, de parcă ar ştii ceva atât de evident încât nici nu mai poate fi numit secret.

– Ai dispărut, îşi dă până la urmă verdictul.

– Ştiu, îi răspunde ea indignată. Dar asta am fost eu! Eu am dispărut. Ei trebuiau pur şi simplu să treacă peste. Erau nişte copii până la urmă. Trecuseră peste atâtea altele: să treci peste o dispariţie ar fi trebuit să fie de atâtea ori mai uşor decât ceea ce aveam eu de făcut. Eu nu puteam să mai trec peste nimic. Eu nu mai eram nimic.

Un zâmbet amar îi flutură pentru o clipă pe chip, dar îi dispare atunci când glasul gutural se aude din nou.

– Fetiţă naivă, oftează. Am uitat că tu ai rămas blocată încă în acea zi, uneori mai uit şi eu. Am uitat că tu nu ai fost martoră a trecerii, nu ai văzut transformarea lor din cei pe care îi cunoşteai atunci în cei de acum. Află totuşi că au trecut peste dispariţie. Aşa sunt copiii: trec şi peste lucrurile cele mai groaznice, îşi continuă jocul, îşi reiau zâmbetul, abandonându-şi relele în subconştient. Abia mai târziu realizează cele întâmplate cu adevărat, abia mai târziu văd totul cu adevărat, abia când se adună multe altele. O uşă trântită, un ţipăt, un refuz.

– De aceea nu mai sunt ca mine? De aceea sunt străvezii acum?

Îi simte încuviinţarea şi tace. Într-un final, înţelege. Încetul cu încetul siluetele difuze se îndepărtează, răceala lor lăsând loc goliciunii, plecarea lor nefiind altceva decât o consecinţă firească a lucrurilor. Privind în urma lor se întreabă când au încetat a mai fi cine au fost odată, dacă a fost un proces treptat sau dacă s-a întâmplat brusc, pe neaşteptate. A durut? Au regretat vreo clipă? S-au mai gândit vreodată la ea, la prietena lor care nu avusese şansa asta? Când au realizat că a lua ce e mai bun din totul nu e uneori îndeajuns, când li s-a scurs culoarea din ei de au rămas de nerecunoscut?

Ştie că în curând va trebui să plece din nou. Locul ei nu e aici, a încetat a mai fi cu mulţi ani în urmă. O amară nostalgie o cuprinde la gândul acelei zile de vară, la gândul a ceea ce ar fi putut fi şi totuşi regretul că l-a urmat pe necunoscut nu e îndeajuns încât să o facă a-şi dori să fie şi ea una dintre figurile acum atât de îndepărtate. În naivitatea ei de copil blocat în pânza timpului preferă să se gândească la ei ca la nişte suflete rătăcite, care au ales pentru puţin doar calea greşită, care au pierdut doar bucăţi din ei, şi nu le-au abandonat cu cruzime, nu le-au aruncat dinadins. Îşi imaginează că, la un moment dat în drumul lor, au obosit de la povara ce continua să se adune şi s-au hotărât să îşi mai permită şi pauze, şi clipe de răgaz. Tot mergând, au răsfirat pe drum fărâme din ei, întâi mici şi neînsemnate, apoi cu o greutate din ce în ce mai mare. Şi ce uşurare îi cuprindea când mai lăsau pe asfaltul rece încă ceva! Fire aurii de păr şi pulovere croşetate cu atâta dragoste, o carte cu pagini îngălbenite de vreme şi-o agrafă de păr ruginită uşor, o pălărie de soare sau un buchet de flori de câmp, o batistă şi o ramă cu sticla spartă, o jucărie disfuncţională, un lanţ rupt, cu ale sale mărgele împrăştiindu-se pe trotuarul denivelat, ajungând în crăpături, prin gropi proaspăt săpate sau pe după blocurile obosite. Iar în jurul ei, împrăştiate, numai inimi.

[Sursă fotografie: *click*]

Dark Widow

She tempted themSeduction_by_CroEva

Like the dark chocolate you know you shouldn’t

But you let it kiss your lips

Anyway.

She lured them away

With few words and sweet touches

Of her blooded fingertips

Of her burning skin

As it was slowly consumed

By the night.

She made them believe

She loved them

And those illusive feelings of fire

Were painlessly inflicted

With a syringe that promised stardust

And a warm embrace;

And they never knew it had also held

A lethal poison.

She watched then,

Smiling softly,

As waves of life flooded her empty hands

Where the youthful verdancy

Had yet ceased to be.

She lifted her

Frozen body

And offered one last kiss

To the trusting fire

That was smoldering on the cold ground,

Before returning to the world

In her seductive case of darkness.

And she went on

And the coldness inundated hearts

And they never knew the menace of “I love you”

Until it was too late.

|

|

[Sursa poza: *click* ]

Despre tăcere

subway

|

|

[Urmează Staţia Victoriei cu peronul pe partea dreaptă.]

|

|

|

|

– Încotro mergi?

– Nu ştiu încă.

– Dar ai o privire atât de hotărâtă! O determinare ce-mi pare de neoprit.

– Poate e doar atât, o aparenţă. În definitiv, nu mă cunoşti, nu ne-am văzut niciodată. Nici măcar nu înţeleg ce vrei de la mine, de ce ai intrat în vorbă cu o străină.

– Mi-ai părut interesantă, atâta tot. Şi de ce nu, până la urmă? Suntem doar noi doi aici, o coincidenţă a făcut să călătorim în acelaşi timp. De ce nu?

– Din simplul motiv că nu ne-am mai văzut niciodată.

– Crezi că dacă am face-o ar fi vreo diferenţă? Mi-a spune mai multe? Te-aş cunoaşte mai bine?

– Poate. Probabil. Mai mult ca sigur.

– Mă îndoiesc. Vezi? Te ştiu de un minut doar şi deja văd că îţi e frică, că eşti înfricoşată.

– Tu nu ai fi la fel de te-ai afla în locul meu? O fată singură într-un compartiment de metru, acostată brusc de un… ciudat?

– Oh, dar frica ta nu e de mine! Eu te intrig doar. De altceva îţi e ţie frică.

– De ce, mă rog, dacă tot le ştii tu pe toate, după cum vrei a da de înţeles?

– Pe asta nu o ştiu. Nu am pretins niciodată a cunoaşte adevărul absolut. Nu am pretins niciodată a putea citi oamenii cu prea multă pricepere, gând cu gând, faptă de faptă.

– Cum poţi fi atunci atât de sigur că mie – unei străine oarecare – îmi e frică?

– O ştiu… pur şi simplu. O văd din privirea ta, din gesturile tale uşor nesigure. O recunosc, pentru că o simt.

– Şi ţie îţi e frică?

– Da, sunt de-a dreptul înfricoşat! Dar uite, cu toată incertitudinea-mi, te-am făcut să recunoşti! Ţi-am smuls un zâmbet.

– Poate nu eşti chiar atât de ciudat tu, precum te credeam odinioară.

– Poate nici tu nu eşti atât de hotărâtă, pe cât mă temeam că ai fi. Spune-mi acum, încotro mergi?

– Nu ştiu, ţi-am zis doar, nu ştiu.

– Nu trebuie să mă minţi sau să te amăgeşti. Cred că ştim amândoi prea bine că asta nu e adevărat, nu? O asemenea determinare cere un scop, orice mică decizie are o finalitate. Şi eşti aici, în metrou. Încotro te îndrepţi deci?

– De ţi-aş spune, nu m-ai crede. Sau ai râde, crezând că nu e decât o glumă proastă. Poate ţi-aş stârni puţină compasiune, înainte de a pleca afară pe uşă la prima oprire, grăbindu-te să scapi de o aşa nebună.

– Încearcă-mă.

– Şi să risc să pleci, să risc să râzi, să risc să reacţionezi cu dezgust sau, mai rău, cu indiferenţă?

– Până acum câteva clipe, nici nu voiai a risca să mi te adresezi. Acum, uite unde te-a adus puţină îndrăzneală. De ce crezi că încă un impuls, încă o fărâmă din acel avânt ar dăuna atât de tare? Nu sunt decât un străin, ca oricare altul. Curând, metroul se va opri, uşile se vor deschide iar noi vom pleca fiecare pe drumul nostru, o vom lua pe cărări diferite fără a avea certitudinea că ne vom mai vedea vreodată.

– Ştii podul care traversează canalul?

– Cel nou, cu acea panoramă superbă?

– Da, acela. Acolo merg. Dar nu pentru panoramă.

– Înţeleg.

– Atât doar? „Înţelegi”? Nu ai de gând să mă umpli de întrebări? Nu ai de gând să îmi ţii eternul discurs despre importanţa vieţii? Nu vrei să îmi înşiri toate posibilităţile pe care le-aş putea rata? Nu vrei să fugi de lângă mine şi să îţi continui liniştit viaţa, ştergând cu buretele şi cea mai difuză amintire a conversaţiei noastre?

– De ce aş face toate astea? Ştiu mai bine ca oricine că nu ar ajuta. Ai spus-o şi tu, nu te cunosc cu adevărat.

– Nu mă cunoşti dar pretinzi că mă înţelegi!

– Nu trebuie să cunoşti fiecare mic şi insignifiant detaliu al unui suflet pentru a-l înţelege. Tot ce îţi trebuie e o atingere. Iar eu nu am avut nevoie decât de nişte cuvinte. Atâta tot, nişte cuvinte care să mă facă să realizez că înţelegându-te, mă înţeleg şi pe mine.

– De aia erai atât de înfricoşat, nu? De aia nu ai reacţionat nici aşa cum m-aş fi aşteptat?

– Poate. Probabil. Mai mult ca sigur.

– Dar tu? Tu încotro te îndrepţi, cu teama ta şi determinarea care, în loc să i se împotrivească, o întăreşte?

– Mergeam spre noul hotel ce a fost inaugurat săptămâna trecută. E clădirea aceea înaltă ce pare să troneze asupra întregului oraş. De acolo poţi vedea totul.

– Ştiu, am vizitat-o şi eu acum câteva zile. E atât de înaltă încât, dacă urci până la ultimu-i etaj şi priveşti pe fereastră, ai impresia că îţi vei putea lua zborul.

– Atâta doar că nu am aripi. Şi de aş avea, nu ar face decât să mă încurce.

|

– Ştii, mereu am crezut că, în exterior fiind, ai putea să-mi observi tumultul într-o clipă. Acum, când mă oglindesc în tine, îmi pare că nu a fost niciodată cu adevărat vizibilă, că m-am amăgit doar, aşteptând în zadar ca cei din jur să vadă toate cele cărora îmi era teamă să le dau glas.

– Oamenii văd cu adevărat doar ceea ce îşi doresc. Te văd pe tine prin prisma proprie-i lor persoane. Nu te întrista că întunecimea nu ti-a fost niciodată pătrunsă, e în firea lor să nu caute mai adânc decât le permite comoditatea.

– Dar tu, tu ai observat.

– Eu nu am făcut decât să mă privesc în oglindă, atât doar. Şi eu, la fel ca tine, am aşteptat salvarea într-o lume în care ţipătul după ajutor mi-a fost confundat cu un moft trecător, sau un căscat leneş.

– Acum e prea târziu.

– Crezi? Ce ţii acolo, atât de strâns în mâinile tale micuţe?

– E jurnalul meu.

– Un suvenir? Un memento? O ultimă inscripţie pentru posteritate?

– Nu, doar un jurnal. O fărâmă din mine ce trebuie să rămână cu mine. Sunt doar gândurile mele şi atât. Mi s-a părut că ar fi nedrept ca celor ce m-au luat în derâdere, celor atât de orbi să vadă ceea ce era chiar în faţa lor să le fie atât de uşor. Nu vreau să aibă la o aruncătură de băţ soluţia pe care ar fi trebuit să o găsească singuri.

– Dacă o găsesc sau nu, nu va mai conta curând. Mi-am dat seama de asta acum mult timp în urmă. Ştii… mă bucur că am vorbit.

– Şi eu, chiar dacă nu a fost decât o discuţie fugară într-un metrou ca oricare altul. Oh… e staţia ta, nu? Cred că de aici ajungi cel mai uşor la noul hotel.

– Da. Dar cred că voi mai rămâne puţin. Mai sunt trei opriri până la pod, nu? Cobor atunci.

– Credeam că eşti hotărât, îmi spuseseşi că ştii încotro te îndrepţi.

– Ştiam. Acum ştiu din nou, chiar dacă destinaţia mi s-a schimbat. Complet sigur, neînduplecat, nu voi ştii niciodată, toate sunt doar impulsuri de durate diferite, la momente diferite.

– Nu mai vrei să simţi că poţi zbura?

– Nu am nevoie de o clădire înaltă pentru asta. Mă gândeam la mare acum.

– Aripile tale de odinioară pentru nişte aripioare umede şi agere? Îţi lipsesc branhiile, eşti în siguranţă.

– Oh, dar uite, acum tu nu ai înţeles. Credeai că vreau să îţi ţin companie, ba eu mă gândeam totuşi că mi-ai ţine tu mai bine de urât.

– Nu ne îndreptam oare spre acelaşi lucru?

– Atunci, da. Acum… haide să admirăm doar superba panoramă.

|

Am privit-o cum se juca cu degetele pe marginea caietului pe care îl strângea în braţe, făcându-mi curaj să întru în vorbă cu ea. În definitiv, nu aveam nimic de pierdut, iar ea nu şi-ar mai fi adus aminte de nimic, nici măcar atunci când ar fi citit în ziar despre mine. Mi-am imaginat o întreagă conversaţie, şiroaie de cuvinte, în timp ce îi priveam buzele pline şi triste. Am vrut să o întreb încotro se îndreaptă, dar am fost luat prin surprindere de uşile metroului ce s-au deschis brusc, scuipând-o afară în staţia îngheţată.

Cuvintele mi-au rămas nerostite şi le-am păstrat în mine ca pe un ultim suvenir.

Şi ne-am fi putut salva…

[Fotografia nu imi apartine, este luata de aici *click* ]

Asasinare

“Children lose their youth too soon,

Watching war made us immune.”

Dan Wilson – Easy Silence

Hei, tu, care stai acolo lipit de zidul rece şi mă priveşti cu ochi indiferenţi de gheaţă, îţi mai aminteşti când s-a sfârşit totul? Îţi mai aminteşti clipa în care, involuntar, te-ai abandonat? Sau au fost mai multe şi s-au înmulţit şi s-au adunat şi au ajuns perle prăfuite într-un şirag pe care l-ai părăsit de mult în sertarul noptierei? Te cunoşteam odată, pe vremea în care nu îţi pierduseşi încă zâmbetul, în zilele în care în ochii-ţi ţi se ascundea uimire, nu dezgust. Te-am cunoscut la începuturi, te-am cunoscut cu adevărat.

Da, tu, cel care mă priveşti întrebător, mai ştii cum erai pe atunci? Aveai genunchii plin de cruste-ntunecate şi mâinile zgâriate, căci te luptaseşi cu crengi în multele tale aventuri şi-i culeseseşi trandafiri mamei, doar pentru a o vedea măcar pentru un moment fericită. Nu conta că erai mereu cu hainele prăfuite, că papuceii ţi se rupeau atât de repede în ameţitorul joc ce-ţi era viaţa: tu aveai aripi. Şi cu ele ai fi putut cuceri lumea. Doar ea nu a vrut să-ţi ajungă sub stăpânire. Ştii, lumea face deseori cele mai proaste alegeri, doar pentru a se simţi în control. Nu e vina ta, e doar felul în care au mers mereu lucrurile. Tu visai la zbor şi liberate în timp ce ei erau mult prea blocaţi în smoala propriilor limitări, ce îi ţintuia la pământ. Tu voiai zâmbete, dar erai mereu întâmpinat de macabre rictusuri. Tu încercai să îi îmbrăţişezi, dar îţi întorceau întotdeauna spatele. De ce s-ar fi lăsat pradă unor gesturi atât de sincere, simple, fireşti? De ce ar fi acceptat că au şi ei nevoie de puţină căldură, de înţelegere şi iubire? Vedeau totul ca pe o slăbiciune, neînţelegând că e nevoie de mult mai multă putere pentru a-ţi întinde braţele spre cel dinaintea ta, decât pentru a îndrepta spre el o cruntă armă ce ar fi distrus destine, în loc de a le împleti delicat. Pentru ei, aripile tale erau ceva ce îi îngrozea, căci nu înţelegeau cum ceva atât de pur putea dăinui în atâta mizerie, cum de nu erau încă pătate. Nu le-au înţeles niciodată strălucirea, aşa că le-au tăiat.

Poate că totul a început în ziua aceea nefastă, când te întorceai pe a ta bicicletă din parc. Poate că dacă nu ai fi fost martor al îngrozitoarei scene totul s-ar fi putut desfăşura altfel. Poate te-ai mai fi putut salva. Ani de la acel incident, te-am întrebat ce îţi aminteai. La vremea aceea erai deja pierdut pentru totdeauna, dar m-ai privit impasibil şi mi-ai şoptit cu un glas lipsit de vreo inflexiune: sânge. Era acea substanţă blestemată, vâscoasă, ce ţi-a pătat aripile. Era cea care ţi-a răpit cu atâta brutalitate inocenţa, care ţi-a tăiat avântul şi a râs în timp ce te călca în picioare. Praful ce a urmat apoi nu a mai fost absolvit de a copilăriei prezumţie de nevinovăţie. Murdăria în care te-ai lăsat învăluit nu s-a mai dus niciodată. Ai devenit la fel ca toţi ceilalţi: am asistat terifiată la metamorfoza copilului gingaş pe care îl cunoscusem odată, te-am văzut cum încetul cu încetul te-ai golit de viaţă de parcă odată cu asasinarea inocenţei tale, ai fi murit cu totul, de parcă în acea puritate îţi zăcea întreaga sevă a existenţei. Până într-un final, ai rămas o carcasă de oţel: o carcasă ce se mândrea prin tăria ei, prin puterea cu care ar fi putut sfărâma munţi întregi, ucide zeci de suflete. O carcasă admirată de cei din jur tocmai pentru aparenţa invincibilităţii pe care nu se sfiia a o arăta, pentru violenţa de care se folosea spre a cuceri totul, spre a conduce dar o carcasă ce a rămas – în definitiv – complet goală.

Am vrut să urlu, să scuip cuvinte de furie, să le arunc în tine şi să-ţi distrug carcasa. Am vrut să ţip: De ce i-ai lăsat să te răpească pe veci? De ce nu ai luptat? De ce nu ai lovit cu pumnii tăi micuţi în acele siluete întunecate care ţi-au marcat ultimele zile de libertate? Poate ai fi scăpat, poate ai mai fi încă aici acum. Vreau să mă auzi, dar cuvintele-mi sunt prea îndepărtate pentru a te mai putea ajunge, iar scutul tău e prea bine şlefuit pentru a le mai oferi chiar şi cea mai mică crăpătură prin care să te mângâie sau să te lovească. Realizez mult prea târziu că tu, în felul tău, ai luptat. Te-ai revoltat, nu prin violenţă, ci sfidând-o. În faţa coşmarului, în faţa crimei ce te-a lăsat fără mamă, aripi şi copilărie, tu ai amuţit. Ai fi putut lovi înapoi, continuând să înşiri perle pe şiragul nesfârşit al cruntei realităţi, dar ai preferat să devii tu însuşi o perlă şi te-ai lăsat modelat. Erai prea mic pentru a schimba lumea iar lumea prea mândră pentru a accepta schimbarea.

Şi poate e vina noastră, poate e tot haosul în care ne complăceam, e rutina şi obişnuinţa, cruzimea şi răutatea. Incapacitatea noastră de a face mai multe şi simpla idee a neputinţei noastre ce ne imobilizează şi ne ţintuieşte la pământ. Şi poate toate astea nu sunt altceva decât imperfectele mele scuze lipsite de substanţă, doar propria-mi alinare a unei ultime rămăşiţe dintr-o conştiinţă adormită. Dar aş fi vrut să te pot salva.

Hei, tu, cel care mai îndrăzneai a visa că poţi zbura, unde eşti acum?

[Fotografia nu imi apartine, ci este parte a unei expozitii de fotografii ce a avut loc in cadrul primariei municipiului Sibiu]